Sunt un cumul de emoții în fiecare zi.
Iubesc cu pasiune, râd cu dragoste și poftă de viață, mă enervez și țip, plâng uneori.
Sunt imperfectă, sunt suma alegerilor mele, bune sau nu.
Dar știu că un lucru am făcut perfect în viața asta… copilul meu. Și totul capătă sens când brațele lui mă cuprind.
Îl iubesc și simt cum fiecare parte din mine respiră și rezistă prin el.
În aceiași măsură mă enervez și revărs asupra lui frustrări și neputințe.
Pentru că da, mi-aș dori să nu verse apa, să nu verse ciorbița, uneori îmi doresc să mănânce tot din farfurie.
Când era mic, nopțile îmi păreau interminabile și îmi doream să crească, să doarmă mai mult, să doarmă câteva ore fără trezire, iar acum îmi este dor de perioada aceea când avea cateva kilograme si îl purtam cu atâta grijă și dragoste la pieptul meu.
Mă bucur, însă, cu toata ființa mea, că niciodată nu i-am refuzat o îmbrățișare și că din prima lui clipa de viață am fost acolo cu brațele deschise. Acum primesc înzecit înapoi.
El, copilul meu îmi arată mereu că dragostea adevărată e necondiționată și, cumva, îmi amintește zilnic că atunci când mă rugam să îl am, nu imi doream un omuleț perfect, un omuleț care să fie așa cum vreau eu, ci că voiam omulețul care să fie parte din mine, dar să fie el; perfect imperfect.
Eu sunt imperfectă, dar sunt bine cu mine, sunt fericită pentru că am învățat să fiu asumată și să(mă) corectez, iar copiii noștri trebuie să fie la fel.
Fericiți!
Recent Comments